Sticletele Informații interesante și curiozități

Curiozități și fapte fascinante

• Juvenilii au altă față. La început le lipsește masca roșie, dar au deja banda galbenă a aripii.
• Se poate hrăni cu capul în jos. Se agață de tulpini pentru a ajunge la semințe.
• Strigătul îi amintește numele. SOR descrie o chemare asemănătoare cu „sticlit”.
• Este subiectul unei picturi celebre. Carel Fabritius a pictat Sticletele în 1654.

Recorduri și superlative

BTO înregistrează un sticlete inelat care a trăit 10 ani și două zile. Această longevitate depășește mult valoarea tipică estimată din datele de supraviețuire. Este un record al bazei britanice de inelare.

În afara sezonului de cuibărit se poate aduna în stoluri numeroase. În locurile bogate în semințe, SOR menționează uneori grupuri de câteva sute de păsări. Mărimea stolului depinde de hrană și de momentul anului.

Caracteristici

Adultul are fruntea și zona din jurul ciocului roșii, obrajii albi și creștetul negru. Spatele este brun-deschis, iar abdomenul albicios. Aripile negre sunt traversate de o bandă galbenă intensă.

Masculul și femela seamănă mult. Juvenilii au capul mai șters, brun-cenușiu, fără desenul facial complet al adultului. Banda galbenă rămâne un indiciu bun de identificare.

Sticletele este mai mic decât vrabia. Ciocul ascuțit și silueta fină îl ajută să se hrănească pe tulpini subțiri.

Obiceiuri și comportamente

Sticletele este sociabil și se deplasează frecvent în grupuri. În zbor, stolul păstrează contactul prin chemări scurte. Cântecul cuprinde note rapide și triluri.

Zborul este ondulat, cu alternanțe între bătăile aripilor și scurte coborâri. La hrănire, pasărea se agață de tulpini și schimbă poziția pentru a ajunge la semințe.

În România este în general sedentar, dar poate face deplasări ample iarna. Frigul și disponibilitatea hranei influențează aceste mișcări. Unele populații europene migrează spre regiuni mai sudice.

Habitat și distribuție geografică

Arealul natural cuprinde Europa, nordul Africii și vestul Asiei. Specia a fost introdusă și în alte părți ale lumii. În Noua Zeelandă a fost adusă din Marea Britanie în secolul al XIX-lea.

Folosește livezi, parcuri, grădini și margini de pădure. Are nevoie de arbori sau tufe pentru cuib și de plante cu semințe pentru hrană. Zonele semideschise oferă această combinație.

Este una dintre păsările din România care pot apărea aproape de așezări. Plantele spontane din terenurile necosite sunt locuri bune de observare.

Dietă și metode de hrănire

Semințele reprezintă partea principală a dietei. Sticletele folosește scaieți, păpădii și alte plante erbacee. Vârful fin al ciocului pătrunde între structurile care protejează semințele.

Primăvara și vara consumă și nevertebrate mici. Acestea contribuie la hrănirea puilor aflați în creștere. Dieta se schimbă odată cu resursele disponibile.

Tulpinile uscate care păstrează semințe pot continua să ofere hrană în sezonul rece. Păstrarea unor asemenea zone ajută păsările care caută hrană naturală.

Reproducere și ciclu de viață

Cuibul este o cupă mică, țesută din fibre vegetale și căptușită cu materiale moi. Este așezat în ramurile unui arbore sau într-o tufă, între frunze. Femela depune frecvent 4–6 ouă.

Incubația durează aproximativ 12–14 zile și este realizată de femelă. Masculul îi aduce hrană în această perioadă. Ambii părinți participă apoi la creșterea puilor.

Puii părăsesc cuibul după aproximativ două săptămâni, cu variații de câteva zile. Ei continuă să primească hrană de la adulți. În condiții favorabile, perechea poate crește o a doua serie de pui.

Nume și istorie

Denumirea Carduelis este legată de cuvântul latin carduus, folosit pentru scaieți. Numele reflectă hrănirea pe aceste plante. Specia a fost descrisă de Linnaeus în 1758.

În pictura Sticletele, realizată de Carel Fabritius în 1654, pasărea stă pe suportul unei hrănitori. Lucrarea se află în colecția Mauritshuis. Lanțul de la picior amintește de vechiul obicei de a ține asemenea păsări în captivitate.

Stare de conservare și amenințări

Sticletele este încadrat global la LC — risc scăzut. Este răspândit în multe regiuni, însă tendințele locale diferă. Creșterea observată într-o țară nu descrie automat toate populațiile.

Eliminarea plantelor cu semințe și pierderea tufelor reduc resursele de hrană și cuibărit. Capturarea pentru colivii este o problemă documentată de Societatea Ornitologică Română.

Păstrarea vegetației spontane și a arborilor sau tufelor oferă resurse pe tot parcursul anului. Observarea păsărilor libere permite urmărirea cântecului, a hrănirii și a vieții în stol.