Manon şi Des Grieux

Ea-şi pune voalul cu mişcări discrete.

El stă cuprins de-o presimţire gravă.

Cerşindu-i mut o clipă de zăbavă.

Sărută braţul zâmbitoarei fete.

- Sunt trist, Manon: mi-e inima bolnavă...

Atât şopti, cu faţa la perete,

Căci se temea acum să nu-l îmbete

Ameţitoarea ochilor otravă.

Şi ea s-a dus... În clipa asta mare

I-a aruncat din prag o sărutare

Şi n-a-nţeles durerea-i fără nume...

O, tu cea mai nebună dintre toate,

Manon, Manon! de ce-ai lăsat pe lume

Atâtea zeci de mii de strănepoate!...