Poveste de omăt

Poveste de omăt, de Otilia Cazimir

Tu nu ştii... A fost odată

O căsuţă fermecată

Şi-n căsuţă-o fată mică,

Un pisoi şi o bunică.

Şi-ntr-o iarnă, într-o seară,

Fata s-a uitat afară

Şi-a văzut cum prin perdea

Stelele râdeau de ea...

Dar pe drum cotit şi nins,

Umbra sură s-a desprins:

Un voinic abia de-o şchioapă

Înota-n omăt ca-n apă.

Şi proptindu-se-n toiag,

Un toiag mai nalt ca el,

A-nceput să cânte-n prag,

Tremurat şi subţirel...

Dormi? Şi nici n-am prins de veste!

Uşa s-a închis cu cheia,

Focu-şi pâlpâie scânteia,

Şi povestea nu-i poveste:

Eu eram fetiţa-aceea,

Iar bunica - nu mai este...

Fericit va fi cine va lua copiii lor din faşă şi va zdrobi capul lor de pietrele ...

Iubeşti - când ulciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori şi ...

Ca a nopţii poezie, Cu-ntunericul talar, Când se-mbină, se-mlădie C-un glas ...

“Răvaş, puică, răvaş, dragă, Nu-ţi pară lucru de şagă. Răvaş de la ...