Pădurea

Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă

Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă

Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi

Decât pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.

Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă,

Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,

Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit,

Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.

Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte

O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte,

Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, când ele se desfac,

Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.

Şi câte gânduri nu deşteaptă câte-un stejar mai vechi, ce ştie

A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,

El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut

Câte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.

Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,

Tu ce ridici spre ceruri braţe visându-ţi dulcea poezie,

Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,

Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?

Poetul dacă se aşează la vreo răspânt’e cu fântână

Vorbeşte cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână,

Ce se tot face nevăzută de când nu sunt nici fraţi de cruci,

Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi nici haiduci.

Şi cântecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite

De milioanele de frunze în soare-apune poleite,

Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit

Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.

Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde,

De rând de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o pierde,

Şi ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil

Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.

Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blând îi păstoreşte,

Cu pieptul gol, în vânt cu părul ce alba faţă i-o umbreşte,

Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit

Precum n-a fost până acuma de nimeni încă-nchipuit.

Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui comoară

De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfăşoară,

Din om ce este-l faci să pară ca sântu Gheorghe de măreţ

Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.

Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere...

Dar cântecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta

Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere,

Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.

Cu gândurile mele singur aş vrea ca să mă pierd în tine,

Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu,

Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume, nici de mine,

Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.

Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare

Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,

Iar dând uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de uitare,

Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.

Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,

Cu paserile modulându-şi concertul lor neîntrecut,

Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă

Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic aşternut.

Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi verdeaţă,

Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,

Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul vreo dulceaţă,

E de-a uita că-l porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.