O furnică poetă

O furnică poetă, de Ana Blandiana

În timp ce scriu

Pe tocul meu

Se urcă o furnică.

Ştie şi ştiu

Că n-are de ce

Să-i fie frică.

Nici s-o alung,

Nici s-o omor,

Nu-mi stă în fire.

O singură nenorocire:

Fără s-o observ, din greşeală,

S-o moi cu peniţa în cerneală

Şi să devină singura furnică albastră

De pe planeta noastră.

Ba, dacă bea din cerneală un pic,

Nu se mai poate face nimic:

Devine singura furnică poetă

De pe planetă.

Şi atunci, trebuie să facă cerere

Şi reclamaţie

Să fie primită (de greiere!)

În uniunea de creaţie.

Reclama
Într-o zi pe când lucram În gradină, pe sub geam,   Îngrijind un trandafir, Văd că intră-un ...
Uite, ploaia coase Cerul de pământ Cu fir de mătase Răsucit de vânt.   Uite, iarba ...
Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, Uite, ochii mei ţi-i dau. Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi ...
Cine dintre voi Ştie ce pierde O turmă de oi Prin câmpia verde?   Rotunde mărgele Lucioase şi ...
Tare sunt ocupată Toată ziua-n livadă.   Nu-mi văd capul de trebi Printre fructe şi ...
Reclama
Criticilor mei Mihai Eminescu
Multe flori sunt, dar puţine Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta ...
Transplantare Grigore Vieru
Trebuia Să mi se pună în piept Altă inimă. Altfel, Urma să ...
Crizantemele Emilia Plugaru
Un apus e lumina cea sfântă... Răsăritul oricum va veni Şi atunci când va fi ...
Îţi mulţumim, măicuţă! Emilia Plugaru
Îţi mulţumim, măicuţă pentru un tată bun, Atât de bun cum altul nu este pe ...
Reclama